Religiile mesopotamiene se referă
la practicile de cult exercitate de popoarele sumeriene si akkadiene care
locuiau in Mesopotamia, zonă ce coincide cu vecinătăţile Irakului de astăzi.
Miturile creaţiei luau diverse forme în funcţie de fiecare popor. De asemenea
religia mesopotamiană este un domeniu deosebit de amplu având în vedere cele
cel puţin 2100 de divinităţi adorate. Aceste credinţe au început să dispară odată
cu introducerea creştinismului în secolul I Î.H.
Unii istorici consoderă religia
mesopotamiană ca fiind cel mai vechi sistem de credinţe. Deşi incepe să dispară
acum 1600, 1700 de ani, sistemul de crdinţe Mesopotamian îşi păstrează
influenţa având în vedere că anumite episoade ca Mitul Creaţiei, Grădina
Raiului, Marele Potop sau Turnul Babel se regăsesc şi în creştinism.
Divinităţi
Câteva divinităţi importante
pentru mitul creaţiei sunt Apsu şi Tiamat, cuplul primordial. Apsu reprezintă
apele dulci iar Tiamat apele sărate. Din contopirea lor vor rezulta alţi zei.
Nu se ştie prea mult despre a doua pereche, Lakhmu şi Lakhamu. În unele surse
aceştia au fost sacrificaţi în procesul de creaţie al omului. Al treilea cuplu
de zei erau Anşar şi Kişar respectiv elementele superioare şi elementele
inferioare.
Marduk este cel care în final
devine divinitatea supremă, dar oferit de celelalte divinităţi în schimbul
actului eroic de a învinge hoardele demonice ale lui Tiamat.
Zeul cerului este Anu care îl
naşte pe Ea. Ea este acela care îl va ucide pe Apsu.
Să continuăm totuşi cu mitul creaţiei
în sine, prezent în poemul cosmogonic Enuma Eliş. Astfel vom vedea ce rol are
fiecare zeu în actul creaţiei.
Creaţia lumii
La început a fost Anu care mai
târziu îl naşte pe Ea. Haosul cauzat de zeii cei tineri îl înfurie pe Apsu a
cărui odihnă e tulburată. Acesta se plange soţiei lui, Tiamat, dorind
distrugerea celor tineri. Tiamat se opune nedorind a distruge propria creaţie.
Cand ceilalţi zei află de decizia lui Apsu, care nu se lasă convins de Tiamat, aceştia
se neliniştesc. Ea, zeul, prin magia lui, îl cufundă pe Apsu într-un somn adânc,îi
răpeşte forţa, îl înlănţuie şi apoi îl ucide. Astfel Ea devine zeul apelor. În
opoziţia lui Apsu este vizibilă tendinţa liniştii primordiale de a se opune
procesului dezordonat al creaţiei.
Din soţia lui Ea, Damkina, se va
naşte Marduk. În acest timp Anu stărneşte cele patru vânturi şi valuri furioase
pentru a o tulbura pe Tiamat. Deşi lipsită de reacţie la moartea soţului său,
Tiamat, stimulată şi de ceilalţi zei, acţionează. Ea dă naştere hoardelor
demonice, monştrilor, şerpilor, marelui leu şi îl ridică pe Kingu. Ea îi
dăruieşte acestuia tăbliţa destinelor, conferindu-i astfel puterea supremă.
Zeii cei tineri nu au curajul de
a o înfrunta pe Tiamat, Anu şi Ea dând înapoi de la această confruntare. Doar
Marduk are curajul de a o înfrunta pe Tiamat. Acesta doreşte în schimbul
victoriei să devină zeul suprem. Odată ce zeii acceptă, soarta războiului
dintre cele două armate este decis de duelul dintre Marduk şi Tiamat. Tiamat
încearcă să-l devoreze pe Marduk dar zeul, odată ce aceasta deschide gura,
abate în trupul ei vanturi puternice. Tiamat se umflă, conferind ocazia lui
Marduk de a o străpunge cu săgeata care o spintecă. Astfel Tiamat moare şi
Marduk îi invinge de asemenea armatele de demoni.
Marduk o taie în două pe Tiamat,
cele două bucăţi devenind cerul şi pământul. Din ochii lui Tiamat curg Tigrul
şi Eufratul iar din coada ei, Marduk dă naştere legaturii dintre cer şi pământ.
Zeul învingător decide apoi
concepţia omului. Zeii decid sacrificarea lui Kingu în acest scop. Din sângele lui
se naşte omenirea.
Originea diferită a omului în
cosmogonia akkadiană
Este de remarcat imaginea
pesimistă asupra creaţiei. Cerul şi pământul sunt create după uciderea lui
Tiamat, din cadavrul acesteia. Tiamat devine demonica, adduce pe lume monştri
şi şerpi precum si armata de demoni. Kingu este de asemenea unul dintre ei, şi
din el se naşte umanitatea. Aparent la baza lumii şi a omului stă condiţia demonică.
Răul este văzut ca parte intrinsecă a fiinţei umane aflată adânc înrădăcinată
în propria origine.
Se remarcă o imensă deosebire în
raport cu mitul creaţiei din creştinism unde omul este creaţia lui Dumnezeu,
creaţie desăvârşită după chipul şi asemănarea acestuia. La începuturi, omul
este pur, urmând apoi a fi pervertit prin înşelătoria şarpelui şi înrobit de
dorinţa lui de a se asemăna divinităţii. În mitologia akkadiană omul deţine
esenţa răului încă de la originile sale.
Surse:
Istoria Credinţelor şi Ideilor
Religioase, Vol 1., Mircea Eliade;
Internet - pentru informaţii
generale.
Recomandări:
Istoria Credinţelor şi Ideilor
Religioase, Vol 1., Mircea Eliade;
Cosmologie şi alchimie
babiloniană, Mircea Eliade.